Amintirea ei

Intr-o dupa-amiaza de duminica,in care soarele isi urma drumul sau obisnuit spre taramul tacerii,unde aerul se incalzea din ce in ce mai tare,o tanara se lasa privita de propria imagine din oglinda din camera sa.Soarele isi facea loc pentru ultima data pe chipul ei atat de frumos dar lipsit de zambet.Se privea intens si se apropia de imaginea formata sperand ca fata din fata ei are raspunsurile pe care le cauta.Isi priveste ochii mari si negri,ii admira si se lasa purtata de profunzimea lor.Deodata zambeste.Isi observa buclele lungi si jucause dornice sa se agate de cate un deget de-al ei.Si le indeplineste dorinta.Culoarea lor e mai placuta in bataia ultimelor raze ale unui apus splendid.Zambetul ii schimba starea si forma fetei e analizata indelung.Pandantivul verde sub forma unei inimi se afla la locul perfect.Mainile ating stratul oglindirii ei,privirea controland degetele ei mici si butucanoase.Odata cu o coborare subita a privirii ajunge in locul cel mai sensibil,sufletul.Desi poarta o rochita extrem de vesela care ai impresia ca in ea e o floare a primaverii,tocmai in acel loc gaseste multa neliniste,apasare.Cu o astfel de ,,imbracaminte" iese pe strada, apare peste tot dar ea se simte goala.Isi doreste ca,in momentul in care priveste acea oglinda sa fie ea,dincolo de acea rochie,acele bijuterii,acel machiaj,acea stare.Isi spune ca vrea sa puna capat acestui drum pe care l-a apucat.
La inceput era doar o fetita care visa la iubire.Noaptea calatorea prin paradis,dimineata se trezea bucuroasa ca soarele nu uita sa rasara si pe strada ei.Apoi intreaga zi alerga fericita ca este pregatita sa ofere iubirea ei,sufletul,trupul,intregul ei.In naivitatea ei,insa, nu stia ca visele sunt doar vise si ca foarte putine devin realitate.Nu observase ca soarele rasarea pe strada ei dar,doar printre nori.Nu credea ca trupul ei se va schimba si ca va imbatrani odata cu sufletul pentru o iubire muritoare.Credea ca te nasti,traiesti si mori asa cum te lasa Dumnezeu.
Acum,odata cu stingerea acestei iubiri, sufletul ei de copil pierise in neant.Ar fi vrut ca macar uneori sa se intoarca in acele vremuri si sa-si fi trait adolescenta.Avantul tineretii fusese trimis de o speranta dar a indemnat-o spre ceva ce nu toti fac doar pentru o persoana.A confectionat fortarete in jurul ei si a iubirii ce o avea in suflet.Acolo nu era loc decat pentru o singura persoana.Ignorase si in final uitase iubirea de mama,de frate,prietenia si toate principiile care le consolidase ani la rand si invatase practicandu-le.Stersese bunele ei maniere si seriozitatea prin care se remarca.Isi dorea sa sparga acest zid atat de temeinic facut si se mirase si ea cat de bine a conservat totul.Ce ar trebui sa faca? acum..cand acea persoana nu apare in oglinda. Sa astepte vreun fenomen meteorologic care sa distruga incoronarea raului?Sa impuste cu tipetele care fac mai multa galagie decat sa intelegi un strigat de ajutor?Nici macar poarta nu facuse ca sa zici ca are ea cheia.Lucrurile stateau altfel decat pareau a fi! Chiar facuse o poarta care nu o incuia niciodata iar cheia o avea el.A trecut timpul pana cand el distruse poarta si o acoperi cu beton.Bineinteles ca ea se conformase de dragul lui.Isi dorea o lume numai a lor in care sa ramana pentru totdeauna.Fiecare zi trecea ca o naluca iar dezamagirile erau infloritoare.Planse atat de mult incat,in paradisul ei se formase Paraul Tristetii.Erau momente in care sufletul o durea atat de tare incat un colt din natura riposta ritmului biotic pierind intr-o culoare moarta.
Nu mai vroia sa-si aduca aminte de toate aceste lucruri cand se privea.Se cauta pe ea insasi,isi cauta zambetul dulce,privirea calda,degetele mici si frumusetea interioara.
In acea clipa isi scoase bijuteriile,isi despleti parul,isi sterse machiajul si se schimba intr-o rochie neagra,de casa.
,,Trebuie sa-mi linistesc sufletul!Asa sunt eu defapt si asa vreau sa raman!" 
Intradevar simtea o parte din ea acolo caci isi dorea cu ardoare sa se intoarca dar cu mintea de acum.
,,Imi scutesc sufletul de aceasta amintire..ma iert."